în timp ce Sticle în formă de HDPE este in general rezistent la multe substante chimice, exista substante specifice cu care ar trebui sa evite contactul, deoarece pot degrada materialul sau pot duce la slabirea acestuia.
HDPE este un polimer semicristalin, care îi conferă o rezistență excelentă la o varietate de substanțe chimice, dar acizii oxidanți puternici sunt o excepție. Acidul sulfuric concentrat (H₂SO₄) și acidul azotic (HNO₃) sunt foarte reactivi și pot ataca lanțurile polimerice prin inițierea degradării oxidative. Acest proces implică ruperea legăturilor C-H din coloana vertebrală din polietilenă, ducând la formarea grupărilor carbonil. Introducerea acestor grupuri polare perturbă structura cristalină a materialului, ducând la fragilizare și la o pierdere semnificativă a proprietăților mecanice, cum ar fi rezistența la tracțiune și rezistența la impact. Această degradare este exotermă, ceea ce înseamnă că poate genera căldură, accelerând potențial defalcarea polimerului dacă nu este gestionată corespunzător. În timp, materialul poate deveni predispus la fisurarea prin stres, în special dacă este sub sarcină mecanică.
Hidrocarburile aromatice, cum ar fi benzenul, toluenul și xilenul, sunt cunoscute pentru proprietățile lor de solvent, care pot fi problematice pentru HDPE. Acești compuși sunt nepolari și pot interacționa cu lanțurile HDPE nepolare prin forțele van der Waals, determinând umflarea polimerului. Această umflare perturbă regiunile cristaline ordonate ale polimerului, conducând la o reducere a densității și o scădere corespunzătoare a proprietăților mecanice, cum ar fi rigiditatea și rezistența. Umflarea poate duce, de asemenea, la instabilitate dimensională, unde sticla poate să nu-și mai mențină forma, mai ales dacă umflarea este neuniformă. În cazuri extreme, expunerea prelungită poate duce la dizolvarea parțială a polimerului, făcând sticla inutilizabilă. Impactul hidrocarburilor aromatice este dependent de temperatură, temperaturile mai ridicate exacerbând efectele de umflare și dizolvare.
Hidrocarburile halogenate, cum ar fi cloroformul, tetraclorura de carbon și diclormetanul, sunt solvenți deosebit de agresivi când vine vorba de HDPE. Acești solvenți se caracterizează prin capacitatea lor de a interacționa cu polimerul la nivel molecular, ceea ce duce la o reducere a cristalinității materialului. Atomii de halogen din acești compuși pot crea interacțiuni dipol induse de dipol cu lanțurile polimerice, perturbând în mod eficient aranjarea ordonată a moleculelor în regiunile cristaline. Această perturbare duce la o înmuiere a materialului, reducându-i capacitatea portantă și făcându-l mai susceptibil la deformare sub stres. Expunerea prelungită poate determina polimerul să absoarbă solventul, ducând la umflare și la o scădere suplimentară a proprietăților mecanice. În unele cazuri, polimerul poate deveni chiar lipicios sau lipicios, în special în medii cu umiditate ridicată, ceea ce îi compromite și mai mult utilitatea.
HDPE este în general rezistent la o gamă largă de solvenți organici, dar solvenții specifici precum acetona, eterul și cetonele pot prezenta provocări. Acești solvenți sunt capabili să pătrundă în regiunile amorfe ale polimerului, unde lanțurile polimerice sunt mai puțin strânse. Interacțiunea dintre acești solvenți și polimer poate duce la un fenomen cunoscut sub numele de plasticizare, în care materialul devine mai moale și mai flexibil. Acest efect poate fi benefic în unele aplicații, dar în cazul sticlelor HDPE, duce la o pierdere a rigidității, care este critică pentru menținerea formei și integrității recipientului. Expunerea prelungită poate duce la fisurarea prin stres indusă de solvenți, unde se formează mici fisuri pe suprafața sticlei din cauza combinației dintre stresul mecanic și atacul solventului. Aceste fisuri se pot propaga în timp, ducând la scurgeri sau defecțiuni catastrofale a containerului.
